Nervi

Standard

Iată pe de o parte nu îmi pasă. De disprețul unor parveniți de vecini, de răutatea care dă peste margini la niște oameni nefericiți, de dispariția unor oameni pe care cândva îi credeam prieteni pentru totdeauna, de amnezia celor cărora le-ai ajutat când erau lepădați de toată lumea, de lăcomia bolnăvicioasă care șochează chiar și după ani buni. Dar iată că mă prind că tot visez că mă mut într-o casă alături de oameni calzi și deschiși, țes legături cu noi oameni, oamenii din jur exersează gratitudinea și de învață să dea. Și sunt buni.

Sau eu deprind să îmi învăț lecția și sa merg mai departe. Fără să îmi pese. Și fără sa ma uit înapoi.

Or toate astea poate sunt despre mine și nu despre ei.

Azi vreau să scriu

Standard

Visurile mele nu sunt nici alb-negru și nici colorate, sunt doar visuri. Iar uneori nu mă pot rupe din ele.

Iubirile mele nu sunt nici mai mari și nici mai veșnice decât la alții. Nu sunt afișate ostentativ nu din frică ci din încredere. Stau ghemuită pe ele, bucuroasă că le țin de cald.

Credința mea nu are nevoie să muțească și nici nu se se dă la dos când sunt pusă la încercare. Ea este din mine și o cresc cum pot. Trăind.

Fricile mele sunt. Și eu învăț să le dau înapoi. Fiindca nu-s despre mine. Eu sunt despre speranță.

M-am tot întrebat azi ce vreau eu de fapt sa fac. Azi vreau sa scriu.

31

Standard

Astăzi fac 31 de ani. Mulți. Mă tem că pot să devin în curând un matur veritabil. Adică pot simula ușor că sunt unul- am soț, copil, job la stat, ipotecă la urma-urmei. Dar, hai să fim sinceri- încă nu am așa dorințe stranii.

Aș trage o listă cu concluzii serioase. Poate aș sclipui chiar 31, însă am să încerc să evit acest exercițiu clișeic și am să îmi scriu mie despre niște sfaturi pentru mine la care să revin (care nu au pretenția de a fi general aplicabile și pline de adevăruri supreme, or ele nu exista).

Toate care ți se întâmplă au un rost. Acceptă și așteptă. Cu puțină răbdare ai să înțelegi.
Știi toate răspunsurile. Învață să te asculți. E singura cale corectă.
Fii îngăduitoare cu tine.
Cu liniște, răbdare și iubire de oameni continuă să te miști înainte. ( Mulțumesc Cerurilor celor doi oameni care au sădit în viața mea aceste 2 gânduri, pe care le-am combinat).

Ultima oară

Standard

Ultima oară când stai la povești cu un prieten. Și nimeni nu și-a luat rămas bun. Pentru ca nimeni nu știe că e ultima dată.

Ultima oară când stați toate adunate împreună, împletind amintiri, planuri, piese noi și chicoteli, fiind sigure că la vară o să se repete.

Ultima oară când închizi ușa casei în care ai copilărit crezând că revii acolo degrabă.

Ultima oară când mergi cu autocarul spre casă. Doar cu căști și vise.

Ultima oară când asculți o piesă. Și nu pentru că nu mai poți, ci pentru ca s-a consumat.

Ultima zi de singurătate.

Ultima oară când te întrebi ce ai fi făcut dacă ai fi înțeles atunci ca ce trăiești nu se va mai repeta. Este poate mai bine, poate mai rau, dar sigur că altfel. Ai face ceva diferit?

Și de unde vine dorul? Și ce sa faci cu el? Cu dorul? Dorul de tine.

Și cum să pășești înainte fără să privești ce lași în spate? Fără să privești de loc în spate? Fiindcă tot ce a fost, și nu va mai fi, tu vei purta mereu în tine.

Or, tot ce a fost, și nu va mai fi, a făcut din tine cea de acum. Doar că toate au fost ultima oară. Și nimeni nu te-a preîntîmpinat.

Jurnal de lecturi (3)

Standard

Lectura a “Ce se intampla in iubire” de Alain de Botton mi s-a părut extrem de utilă pentru mine, și, probabil, ar putea prinde bine și pentru orice alt om care face parte dintr-un cuplu. Intuiesc că am reușit să rezonez cu această carte fiindcă în aceasta, partea teoretică este împletită abil cu povestea unui cuplu, care, într-un mod absolut fascinant, trăiește experiențe similare celor care se întâmplă în relația noastră( ok, nu toate, sau cel puțin sper eu că nu toate), care-s tălmăcite frumos de autor. Singurul regret pe care îl am privitor această carte e ca nu am dat de ea mai devreme ( desigur că eram să dau ochii peste cap și să mă jur că la noi sigur nu va fi așa🙄).

Am să las aici și câteva gânduri de reținut.

“Temperamentele lor ceva mai cumpănire sunt moştenirea câtorva decenii de dezamăgiri mărunte şi majore; cursurile răbdătoare ale gândirii lor au fost sculptate, aidoma cantoa­nelor în care sapă apa, de sumedenia de lucruri care n-au mers cum trebuia pentru ei.”

“Insom­nia e răzbunarea minţii lui pentru toate gândurile delicate pe care le-a evitat cu grijă peste zi.”

“Puţini oameni pe lume sunt pur și simplu nesuferiţi; cei care rănesc sunt la rândul lor răniţi. În aceste condiţii, reacţia cuve­nită nu e niciodată cinismul sau agresiunea, ci, in rarele momente când suntem în stare de ea, iubirea.”

“Sunt doi oameni care au o nevoie disperată unul de celălalt, dar în acelaşi timp le e groază să arate cât de marc e nevoia. Nici unul nu rămâne rănit suficient ca să ia cu adevărat cunoş­tinţă de lovitură, s-o simtă sau s-o explice persoanei care i-a aplicat-o. E nevoie de resurse de încredere de care nu dispun ca să se bazeze în continuare pe cel care i-a ofensat. Ar avea nevoie să aibă suficientă încredere unul în altul ca să se lămurească reciproc că nu sunt „supăraţi” sau „reci”, ci trec în schimb, ca de atâtea ori, prin ceva mult mai simplu, îndu­ioşător şi demn de afecţiune: sunt răniţi. Şi nu-şi pot oferi unul altuia cel mai profund romantic și necesar dintre daruri:ghidul propriilor vulnerabilităţi.
Nici o relaţie n-ar putea începe fără promisiunea unei inti­mităţi depline. Însă pentru ca iubirea sa dureze, e de asemenea imposibil să ne imaginăm parteneri care nu învaţă să-şi păstreze o buna parte din gânduri pentru ei.”.

Și am crescut mare

Standard

Și am crescut mare. Am învățat să zâmbesc amabil în loc să dau ochii peste cap, suspend în timp plânsul și să dau înțelegător din cap când maturii veritabili vorbesc vajnic despre lucruri importante. Am înțeles că relațiile dintre oameni sunt tare șubrede, și acolo unde credeam că e pe viață a fost să fie pe ani, și că după iertare, nu se mai pot înalță poduri, indiferent de cât de tare nu ai vrea. Am început să îmi prețuiesc timpul, și să mă ascult pe mine atunci când aleg să fac ceva. Și probabil că cel mai complicat a fost să accept că oamenii maturi deseori sunt pur și simplu mult prea obosiți ca să își mai permită să strălucească și că cea mai mare provocare e să nu uiți să uiți să fii fericit.

Visul cel mare

Standard

Domnul Munteanu încearcă să mă convingă că trebuie să scriu cel puțin câte o pagină pe zi ca să nu îmi pierd talentul. Ori că exercițiu. Eu cred că el doar încearcă să își păstrează credința că nu am pierdut pe drum visul meu cel mare de a scrie cărți. Și probabil că are dreptate.  Așa că o să încep să scriu. Și dacă tot am aici parte de anonimat aproape complet și îmi e drag acest spațiu o să scriu aici. Sper că cel puțin de 2 ori pe săptămână.

Cineva mi-a zis o dată că pentru a înțelege un om e nevoie să îi afli visul cel mare, marele scop spre care aspiră, ori… mă rog, răspunsul sincer la veșnica întrebare de la interviuri – unde te vezi în 5 ani ( după caz 10-15 ani). Mi s-a înfipt adânc în minte acest gând, și în cei câțiva ani de când mi-a aruncat această cheie de dezlegat oameni, eu tot încerc să mă dezleg pe mine. Pai iată eu am cam doua căi. Una e cea pe care merg și care, din inerție, o să mă ducă la o anumita condiție la care am tot visat în adolescență. Cealaltă mă preocupă mai mult. Sau mai exact mă obsedează gândul dacă evoluția mea de acum se “pupă” cu visul meu cel mare. Visul de a deveni scriitoare. Și probabil că în mod normal aș fi trebuit să mă apuc pur și simplu să scriu cel puțin o carte și să văd ce se întâmplă dar… aici e ceva mai complicat.

Eu mi-am construit deja cartea ca structură. Am clădit câteva personaje. Știu cum se încheie. Dar iată prima frază nu o pot găsi. Îi știu ritmul dar nu o pot scrie.

Prin urmare o să continu să fac exercițiu zilnic că să nu îmi pierd cuvintele. Ori dorul de a scrie.

Jurnal de lecturi (2)

Standard

Mă gîndeam să scriu despre “Grădina de sticlă” a Tatianei Ţîbuleac, dar cred că o să scriu despre o poveste care m-a urmărit, cît am fost eu şi cartea lăsate singure să ne amestecăm.

Mămica mea este un om bun. Şi ea întîlnește oameni buni şi luminoşi în calea sa. Unul dintre ei a fost tanti Valea, o fostă colegă de la bibliotecă, o umbră de femeie care lumina calm, şi avea o voce care se auzea ca fînul cînd calci pe el. Tanti Valea era mama de băiat care îşi părăsise deja cuibul  și trăia singură. În una dintre ierni, tanti Valea a devenit mama lui Nicuşor. Acel copil, născut prea bolnav, părăsit de femeia care îl născuse, era ţinut în spital în aşteptarea sfîrşitului. Tanti Valea i-a dat lui Nicușor timp și dragoste. Să fi fost o binecuvîntare binele ei sau o prelungire a durerii lui de a trece prin viață, acel act al ei a fost despre iubirea de oameni.

În iarna aceea îi vizităm des. Acel copil a strîns în preajma sa oameni frumoși care îşi împărţeau grija, timpul și puţinul pe care il aveau cu ei. Cumva acel timp al lui a triat din oamenii care i-au ieșit în cale multă lumina.

Și acum povestea.

Nicuşor a murit pe 7 aprilie. Sîmbăta. Ploua mărunt.

Era ziua de naștere a Alinei. Mămica ne luase la bibliotecă. Stam toate 3 în singurul birou încălzit din clădire, sala de arte, și ne uitam prin cărțile cu reproduceri de pe picturi celebre. După ce a sunat telefonul, eu şi Alina am plecat acasă singure.

Mămica a venit tîrziu acasă. Noi deja ne culcasem. A venit și ne-a îmbrăţișat pe amîndouă o dată. Nu am să uit niciodată mirosul acelor braţe. Miroseau a străin și rece, strîngeau prea strîns și cumva disperat și se simţeau altfel decît înainte.

Cartea asta s-a simţit ca braţele mamei din acea noapte. Se simte străin și strînge. Taie. Doare. E dintr-o altfel de lume. Care totuși se pare că este.

Despre normalitate și alți balauri a vieții de om matur

Standard

Creşti-creşti. Trăieşti liniştit, înveţi bine, asculţi muzică potrivită la atitudinele tale snoabe, ştii pe din afară cîteva poezii scrise de optzecişti, îl citeşti pe Kafka şi Nietzsche ( nu că ai înţelege mare lucru dar oricum) şi eşti înconjurată de oameni care fac la fel şi brusc deveniţi cu toți maturi. Sau aproape toți. Şi pică cerul. Cu toate cele invocate mai sus băgate adînc în nu ştiu care debara. Şi aproape toţi devin normali. Şi te trezeşti intr-o bună zi înconjurată de maturii aceștia normali şi încă o duzină dintre cei impuşi de circumstanţe. Şi toţi din jurul tău sunt maturi, normali şi atotştiitori. Pentru ca primele două o duc frumuşel în spate pe a treia. Şi vă spun aşa cum este, normalitatea e cea mai groaznică chestie care li se întîmplă maturilor. Și plictisitoare :). Poate cu excepţia trezitului de dimineaţă, dar şi cu asta te obişnuieşti. 🤔

Și uite așa te trezești în fața faptului că această lume minunată este împînzită de oameni care respectă toate tradiţiile cu sfinţenie, ştiu cînd e cazul să mergi la biserică şi cum se numesc toate ritualurile de acolo, merg la odihnă de 2 ori pe an (mare-munte obligatoriu!),  se pricep la vestimentaţie, cronologia corectă în schimbarea statutului civil, planificare familială, gătit, stil sănătos de viaţă, descîntat, tratamente şi boli, zodii, politică şi alte drăcovenii. Şi toate acestea sunt predicate des, agresiv şi fără nici o urmă de tact. Pentru că ei ştiu cum e mai bine, ce este corect şi cum ar fi cazul să faci şi tu. Pentru că na, e timpul-cazul-aşa trebuie. Și dacă în vremurile adolescenței, toți încercau cu disperare să pară cumva „altfel”, acum toţi trebuie să fim cel puţin aproape identici în acţiuni.

Şi ştiţi ce e cel mai trist? Toleranţa-i lipsă la majoritatea. Ca şi respectul faţă de alegerile celorlalţi sau cel puţin o banală empatie.